De ce suferim cu mândrie de SINDROMUL NU. Interviu cu şeful psihologilor din Armată. VIDEO

În 2005, un studiu co-semnat de cel care pe atunci era maior psiholog Adrian Prisăcaru evalua psihologic patru loturi (Iaşi, Focşani, Dej, Craiova) de militari dislocaţi în Afganistan şi Irak între 2003 şi 2004. Concluziile vorbeau despre existenţa simptomelor stresului posttraumatic printre militarii trimişi în misiune, mai ales în lotul Iaşi, care şi-a pierdut, în noiembrie 2003, în Afganistan, doi colegi. Maiorul Prisăcaru a fost şi el în Afganistan în acel an, însoţind al doilea detaşament de români în acest teatru de operaţii.

De ce suferim cu mândrie de SINDROMUL NU. Interviu cu şeful psihologilor din Armată. VIDEO

În 2005, un studiu co-semnat de cel care pe atunci era maior psiholog Adrian Prisăcaru evalua psihologic patru loturi (Iaşi, Focşani, Dej, Craiova) de militari dislocaţi în Afganistan şi Irak între 2003 şi 2004. Concluziile vorbeau despre existenţa simptomelor stresului posttraumatic printre militarii trimişi în misiune, mai ales în lotul Iaşi, care şi-a pierdut, în noiembrie 2003, în Afganistan, doi colegi. Maiorul Prisăcaru a fost şi el în Afganistan în acel an, însoţind al doilea detaşament de români în acest teatru de operaţii. La opt ani după acest studiu, Adrian Prisăcaru, acum colonel psiholog doctor şi şeful Secţiei de Psihologie Militară din Statul Major General, specialistul care spune că a creat de la 0 un model „fiabil, funcţional şi premiat” de asistenţă psihologică, este cel care ne declară că nu a existat niciodată vreun caz de stres posttraumatic în rândul militarilor noştri. De-a lungul timpului, spune el, au existat doar „o serie de manifestări” – insuficiente pentru un diagnostic de această natură. Timp de o oră, psihologul ne-a explicat în ce constă toate procedurile de selecţie, pregătire, asistenţă şi evaluare psihologică a militarilor români – procedurile care explică, în opinia sa, absenţa stresului posttraumatic.

Documentarul rănilor invizibile ale Armatei

„NU există militari diagnosticaţi”     

Adrian Prisăcaru este în Armată din 1987. În Laboratorul psihologic a ajuns în 2000 şi, în 2008, a devenit şeful structurii. Nimeni nu îţi va spune mai mult decât el că România nu a avut niciun caz de stres posttraumatic în rândul militarilor noştri. Este mândru de asta şi are un argument de care se ţine şi pe care poate să îl detalieze la nesfârşit: pregătirea şi selecţia.

„Din datele la care am eu acces, din informaţiile pe care le deţin eu, nu există militari diagnosticaţi cu stres posttraumatic, însă, de-a lungul timpului, militarii care au participat la tipul acesta de sarcină şi care ulterior au parcurs şi etapa de evaluare postmisiune au relatat că există o serie de manifestări, însă acestea nu conturează tabloul clinic al TSPT”, ne spune psihologul Armatei.

Un alt fel de manifestări au apărut în spaţiul public românesc în 2005, într-un studiu cosemnat de col. A. Prisăcaru şi de şeful Secţiei de Pishologie de atunci, Căpitan-cmdr. Psih. Dr. Edmond Cracsner, intervievat şi el de gândul. Neobişnuit în acest studiu, în contextul Sindromului NU, este că se vorbeşte despre existenţa stresului posttraumatic în rândul celor patru loturi (Iaşi, Focşani, Dej, Craiova) de militari români aflaţi în Afganistan şi Irak care au fost monitorizate. Sunt descrise simptomele („amintiri recurente, vise cu conţinut terifiant” etc.), este „confirmată” „existenţa şocului posttraumatic”, dovadă stând şi „refuzul sau incapacitatea unora dintre cei evaluaţi de a relata un anumit aspect al evenimentului traumatizant sau de reactivitatea fiziologică a acestora la stimuli ce evocau evenimentul” (documentul, care a apărut în numărul 3/2005 al revistei „Spirit Militar Modern”, poate fi văzut AICI). Concluzii normale, mai ales dacă luăm în calcul că, în 2003, în perioada în care a fost monitorizat, lotul Iaşi a pierdut în Afganistan, în urma unui atac, doi oamen, tragedie care i-a afectat şi pe colegii lor, care s-au confruntat mai ales cu coşmaruri şi flashback-uri. De precizat că, în aceeaşi perioadă, Adrian Prisăcaru se afla în Afganistan, el însoţind cel de-al doilea detaşament român în acest teatru de operaţii. 

Sursa: Spirit Militar Modern

Zece ani mai târziu, actualul şef al psihologiei militare ne explică, în detaliu, de ce nu există şi nu a existat niciodată ceva mai mult decât simptome sporadice: „Pentru a pune un astfel de diagnostic - care intră în competenţa medicilor, dar noi participăm - , trebuie să îndeplinească o serie de criterii. Sunt mai multe simptome specifice TSPT, peste 15, şi pentru a pune acest diagnostic trebuie să se manifeste simultan 5-6 simptome (în viziunea altor experţi consultaţi de gândul, minimul este de 3 simptome simultane, n.red.). Cele mai relevante sunt cele referitoare la retrăirea evenimentului, la culpabilitate, tulburările de somn şi afective, la hipervigilenţă. Trebuie să se manifeste timp de o lună şi mai mult simultan. Dacă se manifestă izolat un simptom, de exemplu cel care se referă la tulburările de semn, nu se poate spune că are TSPT”, explică Adrian Prisăcaru.

Traumele altora : „Nu este corect să comparăm”

Pentru a ieşi puţin din cadrul românesc, întrebăm psihologul care este situaţia în alte ţări aliate, pentru a putea înţelege mai bine tabloul macro a ceea ce a fost numit „răni invizibile ale războiului”.

„Sigur că nu a

m acces la nişte surse precise, dar chiar în cadrul seminarului la care făceaţi trimitere (Congres NATO, Austria, 2009, „NATO, Wounds of War II”, n.red.), se spunea la vremea aceea că există cazuri de TSPT, diagnosticaţi cu TSPT, în armata unui stat – nu îmi amintesc exact - , undeva la un procent de 20-25%”, povesteşte colonelul.

Cel mai probabil, statistica la care se referă Adrian Prisăcaru este studiul RAND Corporation făcut public cu un an înaintea congresului NATO (îl puteţi citi AICI). Principala descoperire a acestei cercetări a fost că până la 20% dintre militarii americani s-au întors din Irak şi Afganistan cu simptomele necesare unui diagnostic de TSPT.

Alte cercetări vin şi ele cu statistici: 8% dintre militarii canadieni mobilizaţi în Afganistan între 2001 şi 2008 au fost diagnosticaţi cu stres posttraumatic, britanicii au o rată estimată la 4% şi că 2,9% dintre germanii mobilizaţi în Afganistan între 2009 şi 2010 sufereau, la un an după întoarcere, de TSPT (se crede că 45% dintre cazurile de TSPT din Armata germană rămân nediagnosticate şi netratate). Armata însă nu vrea să compare, ceea ce este corect până într-un punct, dat fiind că există foarte multe variabile – de la tipul de misiuni în care merg militarii fiecărui stat, la programele de pregătire, vârsta militarilor etc.

„Cred că nu este corect să comparăm elementele acestea, pentru că au o altă orientare, o altă concepţie a serviciilor psihologice şi a pregătirii militarilor”, ne spune col. Adrian Prisăcaru, care ne mai oferă şi alte motive pentru care „nu întâlnim cazuri la noi”: „pentru că oamenii sunt echilibraţi, au o structură armonios dezvoltată, participă la secvenţele de dezvoltare, iar cei care au anumite fragilităţi nu sunt recomandaţi să ajungă acolo. Şi punem asta şi pe seama pregătirii- personalul nostru este un personal hiperspecializat, pregătit, cu o înaltă calificare profesională”.

Bucuria NU-ului. Fără el, ar fi „dramatic”

Pe urmă, o mărturisire: „Ne bucurăm că nu avem astfel de cazuri, pentru că ar fi dramatic să auzim că au participat în teatru, au fost repatriaţi şi au parcurs această etapă de evaluare psihologică, de evaluare medicală, sunt trimişi în familie şi acolo să dezvolte acte de violenţă asupra membrilor de familie sau chiar să ajungă la un suicid. Dacă nu sunt tratate, nu sunt luate în serios aceste simptome, se pot dezvolta astfel de comportamente. Avem astfel de experienţe în exterior (în armatele altor state, n.red.) din care învăţăm şi ne preocupă acest gen de problemă”, ne asigură conducătorul psihologiei militare.

Selecţie riguroasă

Selecţia, ne-a explicat colonelul, începe încă din liceele militare, şcolile de subofiţeri sau academiile, unde sunt urmărite aptitudinile specifice profesiei militare, structura de personalitate, dar şi istoricul personal. Există „trăsături cardinale” pe baza cărora se trage linie la intrarea în sistem: stabilitate emoţională, normalitatea comportamentală, tendinţa de a domina, sociabilitatea, cooperarea, precum şi „câteva elemente care constituie nucleul clinic al personalităţii – depresia, agresivitatea, anxietatea. Toate acestea conturează profilul de personalitate optim pentru un viitor militar”, ne-a explicat psih.dr. Prisăcaru. „Nu dorim oameni introvertiţi, oameni izolaţi care să îşi dorească să lucreze izolat - pe vârful Omu”, ne-a mai spus el.

Mai târziu, există o selecţie riguroasă şi pentru participarea la misiune, dar, subliniază el, pregătirea psihologică este constantă şi, în mare, ea se face în patru paşi: selecţie psihologică foarte riguroasă; pregătire psihologică timp de trei luni înainte de misiune: asistenţă psihologică permanentă în timpul misiunii; evaluare psihologică post-misiune mai multe, aici). „Participarea într-un teatru internaţional, în cadrul unui detaşament, este, din perspectiva noastră, o sarcină cu mare încărcătură şi facem o selecţie riguroasă. De data aceasta, selecţia reia partea de personalitate, de randament intelectual şi istoria personală. Şi, dacă s-a identificat o fragilitate, o tendinţă de accentuare a personalităţii, o tulburare, aceste persoane nu sunt recomandate pentru a participa la acest tip de sarcini”, spune col. Prisăcaru.

„Trăirile aparte”: „Noi suntem pregătiţi pentru aşa ceva”

În situaţii „aparte”, în care militarii trec printr-o exprienţă traumatizantă sau care le modifică pentru un timp starea de spirit, asistenţa psihologică e acordată atât de psihologul din unitate sau, dacă sunt situaţii grave, depresie, tulburări afective - „Nu sunt cazuri, nu întâlnim cazuri adesea, dar noi suntem pregătiţi pentru aşa ceva”, ne spune repede – psihologii de policlinică oferă asistenţa secundară. Mai există şi asistenţa terţiară, care se asigură în spitale de specialitate, de echipe formate din psiholog, psihiatru, asistent şi/sau psihoterapeut.

Întoarcerea acasă

O altă formă de pregătire o reprezintă o metodă de inducere a stresului. De exemplu, militarul este privat de somn un număr mai mare de ore. În plus, în toată perioada în care se află în teatru, militarii au pe lângă ei un psiholog, care participă împreună cu ei la misiune. De altfel, col. Adrian Prisăcaru spune că, pe baza experienţei lui din 2003, când a fost în Afganistan, a creat actualul program de pregătire, asistenţă şi evaluare psihologică a militarilor care merg în misiuni internaţionale: „Chiar de atunci, am considerat că trebuie să facem o evaluare a personalului, dar sub altă formă, nu aşa cum am făcut evaluarea pentru plecarea în teatru, adică cu probe, cu teste creion-hârtie sau pe calculator”, spune psihologul militar. „Atunci am elaborat un ghid de interviu structurat sau semistructurat, care este orientat pe surprinderea unor tulburări care s-ar putea petrece în teatru: tulburări de adaptare, depresive, anxioasă, stresul posttraumatic. Interviul acesta de evaluare la repatriere, noi l-am numit post-misiune, se desfăşoară cu fiecare militar în parte, de către un psiholog, în contextul vizitei medicale care se efectuează la repatriere”, a continuat Prisăcaru.

Spune că a participat la multe astfel de interviuri şi că „sunt foarte mulţi doritori”. „Acest interviu are şi un efect catarhic, de descărcare, de eliberare, este într-un mediu securizat”, spune specialistul.

„Sunt doritori mulţi dintre ei să verbalizeze. N-aş putea să exprim în procente, dar pot să spun că cei cu pregătire superioară, care au o anumită deschidere, care au anumite informaţii, chiar sunt dornici să participe la acest interviu. Cum există şi de partea cealaltă, bineînţeles, dorinţa să ajungă acasă, la familie, şi nu să stea de vorbă cu psihologul”, revine el. Mai e şi chestiunea că cei mai mulţi psihologi sunt femei şi, după ce au stat izolaţi 6 luni, le place mai mult să vorbească cu psihologi femei, adaugă psihologul Prisăcaru.

Sârbii ne-au vrut modelul psihologic. „Nu s-a putut”

În încheierea interviului nostru, Adrian Prisăcaru revine la modelul lui de asistenţă psihologică, pe care spune că l-a creat de la 0 şi este unul „fiabil, funcţional, premiat la o sesiune de comunicări internaţionale”. Unde mai pui că a fost„ solicitat ca model pentru sârbi”. Din păcate, „nu s-a putut adopta”.

 

Autor: Alina Matis