SINDROMUL NU. Cum tratează Armata română stresul posttraumatic

Peste 30.000 de militari români au fost în misiune în Irak şi Afganistan. Potrivit datelor făcute publice de Ministerul Apărării Naţionale (MApN), 135 dintre aceştia s-au întors răniţi. 23 au murit.

SINDROMUL NU. Cum tratează Armata română stresul posttraumatic

Peste 30.000 de militari români au fost în misiune în Irak şi Afganistan. Potrivit datelor făcute publice de Ministerul Apărării Naţionale (MApN), 135 dintre aceştia s-au întors răniţi. 23 au murit. La începutul lunii septembrie, mai aveam 1.033 de militari în Afganistan.

Spre deosebire de alte ţări alături de care am mers în aceste misiuni, la noi nu a existat niciodată raportat un sindrom al stresului posttraumatic*. Mai mult, ca nicio altă ţară aliată, noi nu am avut nici măcar un diagnostic de stres posttraumatic. Această statistică albă a atras atenţia doctorului Paul Fink, fost preşedinte al Asociaţiei Americane de Psihiatrie, unul dintre cei mai buni specialişti din lume în domeniul stresului posttraumatic, care spune că este imposibil să nu existe cazuri de TSPT când vorbim despre 30.000 de militari trimişi în misiune în ultimul deceniu: „În mod cert, nu este posibil să nu existe niciun caz”.

Şi atunci unde este problema? A găsit România formula magică prin care trimite în teatrele de operaţii doar „oameni tari”, solizi din punct de vedere psihic, perfect pregătiţi să facă faţă unei traume? Sau este vorba despre o raportare în stil românesc?

În spatele acestei realităţi stă nu doar o pasare a responsabilităţii între psihologii militari şi psihiatri, dar şi o teamă a militarilor de a purta stigmatul unei „boli mintale” şi o teamă a Armatei că-şi va păta blazonul cu slăbiciuni omeneşti. După cum aveam să descoperim la finalul unei investigaţii care s-a întins de-a lungul unui an de zile, pentru a proteja o imagine (în) uniformă şi de teama că s-ar putea crea impresia că există şi la noi un sindrom al stresului posttraumatic (vezi Sindromul Golfului) care ar dezonora Armata română, am ajuns să dăm naştere unui alt fenomen: Sindromul NU. Conform experţilor români şi străini consultaţi de noi, Sindromul NU este chiar mai periculos pentru militarii şi pentru familiile lor decât primul. Mai rău, Sindromul NU depăşeşte graniţele mediului militar, afectând societatea românească, per ansamblu.

Sindromul NU - Documentarul rănilor invizibile ale Armatei

*Scurt context: Stresul posttraumatic (TSPT sau PTSD, în abrevierea de limbă engleză) este reacţia firească a creierului uman la o traumă profundă, o situaţie în care o persoană s-a simţit în pericol de moarte, depăşită, neajutorată. Cele mai frecvente simptome sunt coşmarurile, retrăirea traumei, porniri violente, izolarea, refuzul verbalizării traumei. Inhibată, trauma se agravează. Nediagnosticat şi netratat, stresul posttraumatic poate distruge vieţi, nu doar ale celui care prezintă tulburarea, ci şi ale celor dragi. Foarte important, stresul posttraumatic nu este o tulburare a lumii militare. Cele mai comune cazuri sunt în rândul victimelor accidentelor de rutiere, violurilor, violenţei domestice, catastrofelor naturale.

Mai jos, regăsiţi concluziile anchetei desfăşurate de gândul în ultimul an, structurate pe 10 puncte. Fiecare dintre aceste concluzii este detaliată în interviurile alăturate acestui articol:

ACCESEAZĂ SITE-UL SINDROMUL NU

1. Armata României nu raportează niciun caz de stres posttraumatic şi este mândră de asta

„Din datele la care am eu acces, din informaţiile pe care le deţin eu, nu există militari diagnosticaţi cu stres posttraumatic”, spune col. psih. dr. Adrian Prisăcaru, şeful Laboratorului psihologic (fosta Secţie de psihologie militară) din cadrul Statului Major General (SMG). „Ne bucurăm că nu avem astfel de cazuri”, subliniază Prisăcaru.

„Oficial, nu există cazuri de tulburare de stres posttraumatic”, întăreşte, într-un interviu acordat gândul, şi Maria-Magdalena Macarenco, psiholog militar, încadrat la UM01783 Murfatlar.

2. Există însă un studiu oficial al Armatei care semnalează nu doar simpome de stres posttraumatic, ci şi cazuri. Acum, unul dintre semnatarii studiului, ajuns şeful psihologilor militari, neagă, din această poziţie oficială, existenţa TSPT în Armată

Documentul, semnat de fostul şef al psihologilor militari, Edmond Cracsner, şi de actualul şef al Laboratorului Psihologic, Adrian Prisăcaru, a fost făcut public în 2005 (în numărul 3/2005 al revistei „Spirit Militar Modern”, poate fi văzut AICI) şi vorbeşte despre existenţa stresului posttraumatic în rândul a patru loturi (Iaşi, Focşani, Dej, Craiova) de militari români aflaţi în Afganistan şi Irak între 2003 şi 2004 care au fost monitorizate pe o perioadă lungă de timp. Sunt descrise simptomele („amintiri recurente, vise cu conţinut terifiant” etc.), este „confirmată” „existenţa şocului posttraumatic”, dovadă stând şi „refuzul sau incapacitatea unora dintre cei evaluaţi de a relata un anumit aspect al evenimentului traumatizant sau de reactivitatea fiziologică a acestora la stimuli ce evocau evenimentul”. Concluzii normale, mai ales dacă luăm în calcul că, în 2003, în perioada în care a fost monitorizat, lotul Iaşi a pierdut în Afganistan, în urma unui atac, doi oameni, tragedie care i-a afectat şi pe colegii lor, care s-au confruntat mai ales cu coşmaruri şi flashback-uri. De precizat că, în aceeaşi perioadă, Adrian Prisăcaru se afla în Afganistan, alături de militarii români.

Col. Adrian Prisăcaru // FOTO: Gândul

În ciuda formulării care nu lasă loc de interpretări făcute în urmă cu zece ani, Prisăcaru spune acum că, de-a lungul timpului, militarii care au participat la misiuni internaţionale şi care ulterior au parcurs şi etapa de evaluare postmisiune „au relatat că există o serie de manifestări, însă acestea nu conturează tabloul clinic al TSPT”.

3. Realitatea raportată de Armată este negată de fostul şef al psihologilor militari, care spune că au existat cazuri, dovadă stând inclusiv studiul din 2005

Uitându-se la cazul românesc, dr. Paul Fink, fost preşedinte al Asociaţiei Americane de Psihiatrie spune că este imposibil să nu existe cazuri de stres posttraumatic când vorbim despre 30.000 de militari trimişi în misiune în ultimul deceniu. „În mod cert nu. Am avut această tulburare în toate războaiele”, explică Fink, într-un interviu acordat ziarului gândul în Atlanta, SUA.

Dr. Paul Fink // FOTO: Gândul

Ba mai mult, acelaşi răspuns ni-l dă şi psiholog dr. Edmond Cracsner, fost şef al psihologiei militare şi cosemnatarul studiului din 2005, care se arată neîncrezător când îi spunem că structura pe care a condus-o până acum cinci ani, când a fost înlocuit de Adrian Prisăcaru, susţine că nu există stres posttraumatic în Armata română, ci doar simptome individuale, insuficiente pentru un diagnostic. „Fără discuţie (există cazuri individuale de stres posttraumatic, n.red.) - şi dvs. realizaţi acest lucru şi oricine poate să înţeleagă aspectele acestea”, explică psih. Cracsner.

„Raportându-ne statistic, procentele nu relevă fenomenul ca atare, dar indivizi care să fie afectaţi sunt cu siguranţă”, adaugă el. „Simptomele sunt prezente. Acum, dacă el este încadrat sau nu în acel tip de tulburare, e discutabil”, mai spune Cracsner, într-un interviu acordat gândul.

4. Problema este pasată medicilor psihiatri, care nu pun diagnosticul de TSPT

De vreme ce ne vorbeşte cu atâta convingere despre cazurile individuale de stres posttraumatic din Armată, îl întrebăm pe psih. dr. Cracsner câte diagnostice au fost puse între 2000 şi 2008, perioada în care a condus psihologia militară. Zâmbeşte şi ne spune: „Aici este problema la care ajungem. Eu nu am ştiinţă de astfel de diagnostice, dar cu siguranţă, elemente care au putut conduce la astfel de diagnostice au existat. Că ele nu au fost puse sau în ce măsură au fost puse, eu nu am o statistică (...). Poate că diagnosticele au fost puse sub o altă formă, sub o altă tulburare, fie de depresie, fie de anxietate generalizată (...) Dar cu siguranţă există (cazuri de TSPT, n.red.)”, continuă psihologul. În rezumat, problema se prezintă astfel: atunci când militarii cu simptome sunt trimişi mai departe la medicul psihiatru pentru diagnostic, se pune un alt diagnostic (de obicei depresie sau anxietate), lucru uşor de făcut tocmai că, potrivit experţilor, trebuie să existe între trei şi cinci (părerile sunt împărţite) simptome care să se manifeste simultan. „Că nu a fost pus un diagnostic, aici nu este problema mea, este problema medicului psihiatru. Dar în studiile pe care le-am făcut, noi am identificat o serie de caracteristici, elemente de specificitate ale stresului. Numai că psihologul nu are calitatea de a lua o decizie, de a pune un aviz de această manieră”. Şi responsabilitatea este pasată cu succes.

Psih. dr. Edmond Cracsner // FOTO: Gândul

Aceeaşi problemă există, însă, şi în civilie, potrivit psih. dr. Diana Vasile, preşedinta Institutului pentru Studiul şi Tratamentul Traumei di Bucureşti: „Este interesant că în România noi nu prea folosim ca diagnostic tulburarea de stres posttraumatic. Este mult mai uşor să identificăm depresia, să identificăm tulburările de anxietate, este mult mai uşor să diagnosticăm dependenţele de substanţe care apar în urma experienţelor traumatice”.

5. E o problemă a militarilor: „Suntem mai puternici ca americanii”

La fel ca civilii, militarii români încă socotesc un semn de slăbiciune mersul la psiholog şi atunci când sunt nevoiţi să o facă dau răspunsurile conformiste pe care psihologul doreşte să le audă. „Nu sunt foarte deschişi”, admite psih. Maria-Magdalena Macarenco, cu referire la atitudinea militarilor faţă de psihologi. „Prima reacţie este să răspundă dezirabil. Adică să spună ce vrei tu să auzi”. Stereotipiile despre tulburările mintale sunt larg răspândite printre militari. La fel şi frica de stigmatizare.

Proiectului „Sindromul NU” îi lipsesc, din păcate, vocile militarilor cu simptome ale stresului posttraumatic, pentru că oficial ei nu există. Anul trecut, în cadrul altor interviuri cu patru militari întorşi din misiune, am vorbit cu ei şi despre ce ştiau pe tema stresului posttraumatic. Ne-au spus că nu există aşa ceva: „noi suntem mai tari decât americanii”, a fost una dintre explicaţiile primite. De asemenea, soldaţii români spun că preferă să practice „terapia de grup” mersului la psiholog.

6. E o problemă a Armatei: „Nu avem şi nu vrem probleme”

Reprezentanţii MApN au monitorizat atent acest proiect şi au dorit să asiste la toate interviurile. De-a lungul ultimului an, au manifestat o grijă obsesivă de a-i proteja pe militari de întrebări civile. De asemenea, am remarcat teama Armatei de a nu se spune că „avem probleme”, de a nu critica „ce nu e de criticat”. Din interviurile şi cercetarea făcute în ultimul an, raportarea Armatei la problema stresului posttraumatic este mânată şi de o mândrie naţională prost înţeleasă şi nocivă.

„Ne bucurăm că nu avem astfel de cazuri, pentru că ar fi dramatic să auzim că au participat în teatru, au fost repatriaţi şi au parcurs această etapă de evaluare psihologică, de evaluare medicală, sunt trimişi în familie şi acolo să dezvolte acte de violenţă asupra membrilor de familie sau chiar să ajungă la un suicid. Dacă nu sunt tratate, nu sunt luate în serios aceste simptome, se pot dezvolta astfel de comportamente. Avem astfel de experienţe în exterior (în armatele altor state, n.red.) din care învăţăm şi ne preocupă acest gen de problemă”, ne asigură conducătorul psihologiei militare.

Experienţele din exterior pot fi cuprinse în următoarele statistici: potrivit unui studiu RAND Corporation din 2008, devenit de referinţă (îl puteţi citi AICI), până la 20% dintre militarii americani (1,64 de milioane la momentul efectuării studiului) s-au întors din Irak şi Afganistan cu simptomele necesare unui diagnostic de TSPT. Alte cercetări vin şi ele cu statistici: 8% dintre militarii canadieni mobilizaţi în Afganistan între 2001 şi 2008 au fost diagnosticaţi cu stres posttraumatic, britanicii au o rată estimată la 4% şi că 2,9% dintre germanii mobilizaţi în Afganistan între 2009 şi 2010 sufereau, la un an după întoarcere, de TSPT (se crede că 45% dintre cazurile de TSPT din Armata germană rămân nediagnosticate şi netratate).

Psih. dr. Edmond Cracsner nu pune absenţa unor statistici similare pe seama dorinţei Armatei de a ascunde ceva. Nici nu ar putea, spune el. „Cred că, per ansamblu, ideea aceasta de existenţă a unui fenomen sau teama că am putea să vorbim despre un fenomen ar putea crea anumite reticenţe. Cred că aici există această teamă: să nu cumva să creăm impresia că la nivelul unei structuri poate să apară un anumit fenomen. (...) A crede şi a spune că nu avem persoane afectate e puţin probabil”, mai spune Edmond Cracsner, adăugând mai târziu că, dacă ne referim la cazuri individuale, „cu siguranţă, este imposibil să spui că nu există”.

Explicaţia lui Adrian Prisăcaru pentru posibilitatea logică, matematică, de a nu fi avut, în rândul a peste 30.000 de militari trimişi în Afganistan şi Irak, cazuri de stres posttraumatic este programul foarte bun de pregătire şi asistenţă psihologică pe care l-a clădit „de la 0” în Armata României. Adrian Prisăcaru este foarte mândru de modelul de asistenţă psihologică oferit militarilor români. Spune că este „fiabil, funcţional şi premiat” în afara ţării şi subliniază că „l-au vrut şi sârbii”. Din păcate, „nu s-a putut adopta”. Potrivit şefului psihologiei militare din România, oamenii sunt selecţionaţi atent, sunt evaluaţi înainte, în timpul şi după misiune, sunt foarte bine pregătiţi, iar comparaţiile cu situaţia altor armate nu îşi au locul, pentru că sunt multe diferenţe.

7. E o problemă a societăţii: soţiile şi copiii militarilor cer ajutor

Chiar dacă nu există cazuri raportate de TSPT în rândul militarilor, există cazuri de soţii şi copii care au cerut ajutorul specialiştilor. Diana Vasile, preşedinta Institutului pentru Studiul şi Tratamentul Traumei din Bucureşti, spune că a a avut de-a face cu apropiaţii acestor militari, iar interacţiunea cu ei tinde să contrazică poziţia Armatei. „Ceea ce am observat este că vin mai degrabă rudele – copii şi parteneri. Am lucrat cel mai mult cu copiii celor care au lucrat în Armată. Şi au consecinţe”, dă asigurări Diana Vasile.

Psih. Diana Vasile // FOTO: Gândul

Şi psihologul militar M.M. Macarenco spune că a fost contactată în câteva situaţii de soţii de militari care aveau nevoie de ajutor.

„Noi suntem un popor agresiv, pentru că noi suntem un popor cu multe răni – atât la nivel personal, cât şi la nivel social, dar şi la nivel naţional. Şi noi negăm încă acest lucru sau încă nu suntem pregătiţi să ne uităm la ceea ce ni s-a întâmplat cu adevărat, ca să ne eliberăm de această forţă, chiar şi a revoltei”, spune, într-un interviu acordat gândul, psih. dr. Diana Vasile. Se arată sceptică la posibilitatea de a nu avea militari cu stres posttraumatic. „Mi-e greu să cred”, reacţionează ea la trauma inexistentă. „Îmi este greu să cred pentru că, în general, în lumea militară, soldaţii sunt confruntaţi cu pierderea vieţii, măcar cu posibilitatea asta. Ei văd asta. Deci îmi este greu să cred că nu sunt afectaţi”, ne spune Diana Vasile.

Psihologul accentuează că, şi dacă nu există o tulburare de stres posttraumatic exact aşa cum este ea descrisă în manual, „există răni, există consecinţe, pe care militarii aceia le vor resimţi, soţiile de militari le vor resimţi, copiii de militari le vor resimţi, familiile de militari le vor resimţi – acest lucru pot să îl spun cu siguranţă”.

8. Există un singur caz de sinucidere în teatrul de operaţii. De ce s-a sinucis caporalul Lili Dobre

Primul militar român care a murit în Irak s-a sinucis, în 2006. În vârstă de 28 de ani, din comuna vrânceană Năruja, caporalul Lili Dobre era angajat la Batalionul 280 Infanterie Focşani. Cu o logodnică însărcinată şi un tată paralizat acasă, s-a împuşcat în cap, în cort, după o misiune. În perioada premergătoare, comportamentul lui a atras atenţia psihologilor, însă nu a fost extras la timp şi, mai ales, nu s-au luat toate măsurile pentru a nu-i oferi acces la o armă. Este singurul caz de suicid consemnat de Armata română în timpul unei misiuni internaţionale. Edmond Cracsner conducea, la acea vreme, Secţia de Psihologie şi se referă la acest caz ca la o dublă pierdere: „o pierdere în primul rând de ordin emoţional, dar şi o pierdere profesională, în ideea în care până la urmă modul în care am gestionat acest eveniment, împreună cu psihologul din teatrul de operaţii...”.

Înmormântarea cap. Lili Dobre // FOTO: Ziarul de Vrancea

După această tragedie, s-a constituit o comisie de anchetă, numită de lt.col. Ştefan Bălan, comandantul batalionului, care s-a limitat la următoarea explicaţie: caporalul s-a sinucis „din motive numai de el ştiute”.

Îl întrebăm pe Edmond Cracsner care au fost, totuşi, rezultatele acestei anchete. De ce s-a sinucis Lili Dobre? Nu îşi aduce aminte detaliile, dar spune că „problemele au fost de trăire, de emoţie, de înstrăinare, însingurare, dorul de casă, probleme în viaţa personală”.

La momentul respectiv, caporalul Lili Dobre nu avea simptome asociate stresului posttraumatic.

9. De ce trebuie Armata să se vindece de Sindromul NU

Într-o ţară care nu se îngrijeşte de sănătatea mintală (aproape 70% dintre români nu au mers niciodată la psiholog), în care Armata este una dintre instituţiile cu cea mai bună imagine în ochii populaţiei, există o teamă clară de pete pe această imagine uniformă. De frică să nu se înţeleagă că există un sindrom al stresului posttraumatic, un fenomen care afectează în masă Armata, s-a ajuns la un alt fenomen: negarea din start, Sindromul NU. În cazul tulburării de stres posttraumatic, am aflat de la specialişti că NU-ul este mai periculos decât orice.

Una dintre cel mai des întâlnite atitudini ale persoanelor care au trecut printr-o traumă puternică este să îşi ţină trăirile pentru ele însele. De aici începe un cerc vicios. Ele nu îşi dau voie să proceseze ce au trăit; inhibată, trauma se acutizează; răspunsul la această traumă, stresul posttraumatic, devine şi el cronic şi afectează, prin ceea ce se numeşte traumă secundară, persoana şi pe oamenii din jur pe toate planurile. De aceea, uneori, copiii şi partenerii de viaţă pot ajunge chiar mai afectaţi de stresul posttraumatic decât cel care a trecut prin acea traumă. În plus, indiferent de cultură şi de trecutul persoanelor, dependenţele, mai ales de alcool, sunt printre cele mai comune consecinţe ale netratării traumelor.

„Sunt dificultăţi de relaţionare, pentru că aceşti părinţi, după ce au trecut prin război, au venit acasă transformaţi şi s-au raportat foarte diferit la copiii lor – în primul rând pentru că au lipsit, dar pe urmă s-au manifestat „ciudat”, una dintre „ciudăţenii” fiind izolarea, fie dependenţele lor de alcool şi medicamente, care au transformat cu totul relaţia, fie agresiuni”, descrie Diana Vasile urmările pe care stresul posttraumatic le are, din experienţa ei, asupra copiilor de militari români. Un lucru care este greu de înţeles pentru noi, spune ea, şi pe care vrea ca lumea să îl afle este că în momentul în care suferim o agresiune vom repeta această agresiune cu noi şi ceilalţi. „Este o iluzie să credem că n-o s-o facem. Şi da, lucrând cu aceşti copii care au experimentat războiul în diverse maniere, au recunoscut în manierele lor de manifestare, fie comportare, fie ca trăire, părţi din ce a însemnat teamă imensă, furie – aproape până la pierderea controlului - , dependenţă de toate tipurile”, mai spune psihologul.

Psih. Maria-Magdalena Macarenco // FOTO: Gândul

„Să ţii în tine un eveniment traumatizant este o greşeală. Pentru că asta spune ceva despre persoana respectivă. Înseamnă că vrea să evite din nou să povestească despre situaţia respectivă şi asta previne vindecarea. Nu poţi să ţii în tine şi să speri că timpul le va rezolva. Timpul nu vindecă trauma”, atrage atenţia şi psihologul militar Maria Macarenco.

În ceea ce priveşte Sindromul NU, lecţia altor armate este, după cum ne-a explicat, într-un interviu din Kabul, jurnalistul american Martin Kuz, reporter pentru publicaţia militară Stars and Stripes, să accepţi că nu totul poate fi controlat. Atunci începi să găseşti rezolvări, spune el.

10. Ce am reuşit să facem

Am început anul în care am lucrat la acest proiect cu o dorinţă de normalitate. Nu eram în căutarea unui fenomen: studiind misiunile militarilor români în teatrele internaţionale, îţi dai seama cu uşurinţă că nu se poate ajunge la un sindrom al stresului posttraumatic. Dar, de asemenea, comparând statisticile româneşti cu cele ale aliaţilor NATO, nu poţi să nu constaţi că Armata română nu raportează cazuri de TSPT şi nici nu-şi doreşte asta. Am vrut să vedem de ce, în dorinţa de a deschide discuţia despre traume şi consecinţele lor în România. De ce ne interesează dacă există cazuri de stres posttraumatic în Armata română când militarii care pleacă în misiuni sunt o pondere atât de mică din populaţia ţării? Anul trecut, la fiecare patru ore, un român a murit într-un accident rutier. În urma lui, a rămas o familie, au rămas răniţii. Câţi dintre ei au ştiut că pot cere ajutor pentru coşmarurile, flashback-urile şi toate trăirile cu care au rămas în urma tragediei? La fel, câţi dintre militari conştientizează că stresul posttraumatic nu este o ruşine, ci o reacţie firească a omului la o situaţie extremă? Câţi ştiu că pot găsi ajutor în interiorul sau în afara Armatei, ajutor care să le folosească nu doar lor, ci şi propriilor familii? În absenţa unei discuţii sincere, mature, responsabile despre stresul posttraumatic, această reacţie firească la o experienţă nefirească, Sindromul NU afectează întreaga Românie.

Discuţia este deschisă şi este publică acum. O vom purta în continuare, primul pas fiind susţinerea Institutului pentru Studiul şi Tratamentul Traumei, în această toamnă, în organizarea unor seminarii despre traumă şi stres posttraumatic.

 

Autor: Florin NEGRUŢIU, Alina Matis